Aș vrea să povestesc, să scriu picuri de zâmbet de seară.
Totul este frumos si vesel.
Să scriu cu roz despre ce fac și ce simt.
Roz să fie universul, zâmbetul, copacii și florile… și
noi să fim tot în astfel de culori.
Nu este așa… știm asta.
Ne înghesuim în mintea și în inima noastră ideea de roz și, de fapt, totul e incolor, fără sens.
Ce sens are binele pe care nu îl faci, pentru ca noi știm că nici binele nu se face cu forța?
Ce sens are strigătul care rămâne fără răspuns, agățat univers ostil?
Ce sens are floarea strivită între degete prea grele, aidoma ciocanelor?
Ce sens are palma căzută peste un obraz, dorind alinarea?
Ce sens are lacrima copilului, lângă vitrina cu dulciuri?
Ce sens are câinele pe care îl cari ca pe un trofeu în parc și bucuria maidanezului care mă recunoaște?
Ce sens are uitarea, când aștepți revederea?
Ce sens are cuvântul noi, daca nu am fost niciodată noi?
Ce sens are rana ce nu se mai închide în suflet?
Și ce sens mai am eu, cutreierând în nu știu ce sens?
Peregrin Spiritual 