Miroase a toamnă târzie, miros greu de frunze putrezind pătrunde dulce-acrișor până în inimă.
Sunt seri împietrite, cu melancolii care nu amintesc de nimic, nici de vara ce a trecut și nici de iarna, în care inima naturii îngheață .
Veșnicie strivind timpul într-o încrâncenare mută. Nu e nici voioșia verii, dar nici strania privire a iernii.
Trăim par să strige de pe coline momâile care au rămas dezbrăcate în adierea vântului.
Suntem aici pentru veșnicie și lumina cade acum tot mai palidă, alungind contururi ce urcă până la cer. Aici se termină și incepe lumea, acum începe și se termină infinitul.
Se deschid uși către camere primitoare, obraji înveseliți de caldură și mâini tot mai imprecise caută în amintiri toamna de altădată.
O mână de nuci – amintind de așteptarea bunicii-, o gutuie, a cărei mireasmă te îmbie la visare, un dovleac așteptând vesel pe masă doritorii şi focul ce își împrăștie în mii de scântei sufletul.
Afară liniștea aduce cu ea întunericul și povestea de noapte bună a celor mai mici.
Cu ochii privind către nicăieri, geamul este acum o poartă către altă lume, un basm, o ciută aleargă speriată.
Un suflet…
Peregrin Spiritual 