Atunci când am fost strivită,
I-am poruncit creierului să zâmbească,
Când suferința mi-a cuprins trupul,
Mi-am purtat sufletul departe, în munți.
Și ei l-au îmbrățișat,
Apele i-au spălat durerile și
L-au îmbrăcat cu lumină.
Și s-a întors plin de iubire și Univers.
Ca să uite urâtul purtat pe brațe de
oameni cu inimi mărunte.
Și privirea s-a îndurat de
Trupurile hâde,
Măcinate de iluzii.
Rânjete sub care mustesc
Umbre purtate de întuneric.
Și am lăsat gândul să colinde,
Cu urme de bine și frumos.
Poate așa, poate așa…
Și totuși, de ce ne mai numim oameni, dacă ne-am pierdut omenia?
Șelimbăr
24.06.2026
Peregrin Spiritual 