Ana-Maria Bocai: Tăcerea pământului

Cade ploaie rece de mai cu stropii grei,
Se sparg peste gânduri abandonate,
Fiori, doruri, zboruri croiesc alei,
Porți închise de amintiri demult uitate.
Zeii coboară mai mult pe pământ,
Gândul elementar este acum lumină,
False iubiri se topesc risipite în vânt,
Viața își i cere picătura din steaua divină.
Într-un caleidoscop se zbate imaginea ta,
Muțenia lumii sufocant pe noi ne apasă,
Nu mai e loc nici pentru puținul sfânt,
Zâmbetul s-a transformat într-o tristă grimasă,
Aud in cântec surd sufletul tău,
Cu lacrimi spălând un povârniș de durere,
Ușor, ca o săgeată sare în slăvi,
Dornic s-adape cu sori visele mele.
Se-anină în palmă un strop jucăuș dintr-o stea,
Și râde și plânge… îi dau culoare,
Sărută pământul ce-l naște și-apoi,
Din dragostea mea, în curcubeu el apare.